Ma uitam la un animal. Un caine, de exemplu. Bunicii din Nisiporesti au un Labuş cat mine de mare. De fiecare data cand ma vedea, lătra din toate puterile si se izbea atat de tare incat mi-era frica sa nu se rupa lantul si sa ma alerge prin gradina. Dar intr-o zi i-am dus o bucata de mamaliga si ceva oase. Bineinteles, i-am aruncat de la "un km" ce aveam in mana. Am facut asta cateva zile, si, treptat, ma apropiam mai mult. Intr-un mod surprinzator, dupa o saptamana deja am ajuns sa-l mangai.
Apoi mi-a venit in minte si imaginea din filmul Fireproof: un barbat si o femeie, sot si sotie, au ajuns intr-un impas mare al casniciei lor. Sotia nu se simtea apreciata de sotul ei, iar sotul era foarte distant, se gandea doar cum sa stranga bani pentru a-si cumpara o barca, visul de o viata. Indrumat de tatal sau, sotul a pornit in cautarea iubirii pierdute, iubirea din suflet pentru femeia de langa el. Avea misiunea ca in fiecare zi sa faca un gest frumos pentru sotie, oricat de greu i-ar fi fost. Ei bine, dupa un timp, barbatul si-a dat seama unde gresea si, cunoscandu-l pe Dumnezeu, nu a facut altceva decat sa o iubeasca din tot sufletul. In final, sotul, cu lacrimi in ochi, i-a cerut iertare sotiei... Lucrul cel mai frumos din toata povestea asta este ca gesturile facute de doar unul dintre ei i-a schimbat pe amandoi si i-a legat mai mult, s-au atasat puternic, prin iubire. Trebuie sa vedeti filmul ca sa stiti despre ce vorbesc.
"How to train your dragon" este, deasemenea, un exemplu pentru ideea care o pun in discutie.
Viata e uimitoare! Si iubirea...Doamne, IUBIREA...este tot ceea ce suntem...si are nevoie sa fie intretinuta..Gesturi neasteptate, zambete, imbratisari, actiuni spontane...toate acestea ne leaga unii de altii, inmoaie inimile celor reci, bucura sufletele celor tristi. Si asta pentru ca NIMENI NU SE ASTEAPTA LA ASTA.
Curaj! Oamenii au nevoie de iubire.
Offf....am plans la Hachiko, poate si pentru faptul ca sunt o fire mai sensibila si iubitoare, dar si pentru ca am avut o astfel de relatie cu un animalut.
RăspundețiȘtergereIn povestea mea n-am murit eu, insa el da. M-a parasit la jumatatea drumului. Trebuia sa fie o poveste cu happy end, sau cel putin pana la adancile lui batraneti.
Ei, continua sa fii sensibila si iubitoare, chiar daca se intampla ca mereu sa pierzi...Pentru ca la sfarsitul vietii nu ramai decat cu iubirea. Doar ea e cea care conteaza in tot ceea ce ai facut pana pe patul de moarte.
RăspundețiȘtergereImi pare rau pentru pierderea ta..uite o imbratisare pentru ca sa mai aline un pic durerea.
Uite, am o prietena care, atunci cand a ajuns acasa, a asteptat-o o pisica neagra, foarte draguta, in fata usii. Ce mai zici de asta? Si bineinteles, acum e prietena ei cea mai buna.
Continua sa iubesti. E cam tot ce exista...
Sper sa apara una si la mine la usa. :D
RăspundețiȘtergereNu e nimic, s-a intamplat acum mult timp. Mi-e dor de el, insa am multe amintiri. Era un pisic. Anul acesta ar fi trebuit sa faca 10 anisori.
Multumesc pentru incurajari. Esti super!
Multumesc si eu!
RăspundețiȘtergere